Marea reușită a negaționismului, dincolo de a transmite propria viziune asupra evenimentelor, este că a reușit să cultive o atmosferă de suspiciune extremă în legătură cu orice narațiune privind Holocaustul, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliștii.ro, istoricul Adrian Cioflâncă, membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (CSIER), afiliat Federației Comunităților Evreiești din România.
Jurnaliștii.ro: Holocaustul a însemnat omorârea de către Germania nazistă a şase milioane de evrei în timpul celui de al doilea război mondial. Ce ar trebui să învețe fiecare națiune și cetățean din această tragedie a umanității? Cât de importantă este conștientizarea individului ca un astfel de proces de exterminare în masă să nu mai repete?
Adrian Cioflâncă: Definiția corectă menționează Germania nazistă „și colaboratorii”, pentru că la omorârea celor aproximativ șase milioane de evrei au luat parte și state aliate, între care România. În pedagogie nu există învățare similară pentru fiecare națiune și cetățean, nici măcar în statele dictatoriale care fantasmează să disciplineze populații după același catehism secular.
Am văzut un studiu realizat de UNESCO și Institutul Georg Eckert care înregistrează disparitățile la nivel global în predarea Holocaustului – și acestea sunt semnificative. Istoria Holocaustului este predată sau comunicată diferit de la un loc la altul, de la un grup la altul, în funcție de istoria, nevoile și aprehensiunile locului. Variază și de la un profesor la altul, în funcție de gradul de înțelegere, lucru pe care l-am tot constatat la cursurile de formare cu profesorii, la care am participat în România și Republica Moldova.
România este o țară traumatizată de dictaturi, care au ocupat peste jumătate din secolul XX al istoriei noastre naționale. Spun în paranteză: se uită adesea că dictatura este o formă de război civil cu aparență de pace socială. Noi povestim dictatura ca „noi împotriva regimului”, dar perversitatea dictaturii este că transformă totul într-o confruntare „noi-cu-noi”.
Post-1989, nevoile noastre erau legate, în primul rând, de democratizare. Comisia Wiesel și progresele României în asumarea Holocaustului au apărut în perioada intrării în NATO și UE, când cuvântul cheie era „democratizare”. În aceeași perioadă, a funcționat Comisia Tismăneanu. S-au înființat institute, centre universitare, programe masterale, granturi pentru cercetarea ambelor tragedii, s-au deschis arhive, s-au dezvoltat programe educaționale, creative.
Din același motiv, memoria comunismului a mers – pentru o scurtă perioadă, după o lungă separare – umăr la umăr cu memoria Holocaustului. În ultimii ani, a apărut o nouă nevoie, odată cu resurgența xenofobiei, a resentimentului și extremismului în Europa și peste tot în lume. Distanța dintre vorbă și acțiune violentă este parcursă din ce în ce mai des. Sper ca discursul pedagogic să se adapteze rapid noilor provocări. În rest, există nenumărate alte abordări ale educației pe tema Holocaustului: ca reflecție despre modernizare, Iluminism, revoluție, naționalism și scientism, despre deriva lumii civilizate, despre natura umană și transformarea oamenilor obișnuiți în bestii; ca parte a cursurilor despre drepturile omului sau ca exercițiu preventiv.
Unele abordări insistă asupra criminalilor și complicilor; altele, mai puține, se concentrează pe soarta victimelor și atitudinea martorilor pasivi. Uneori, Holocaustul este privit ca fenomen unic, alteori este încadrat într-un efort comparativ.
România a fost parte, în timpul celui de al doilea război mondial, în Holocaust și acest lucru este dovedit prin sute de documente de arhivă. Aș vrea să precizați etapele și personajele cheie ale statului român care au fost implicate în operațiunea de exterminare în masă a evreilor și rromilor. Care este numărul exact al evreilor și rromilor care au pierit în lagărele de exterminare naziste din România?
Nu aș vrea să facem din acest interviu un curs pe tema Holocaustului. Datele de bază există la îndemână, și în biblioteci, dar și pe Internet, acolo unde lumea se așteaptă, comod, să găsească tot ce înseamnă cunoaștere. Raportul Comisiei Wiesel este disponibil pe net. Toate librăriile mari vând cărți pe această temă. Faptul că de la istoricii Holocaustului se așteaptă mereu să expună „lecții” pentru umanitate spune multe despre tulburarea morală extraordinară pe care a produs-o tragedia evreilor.
Stupefacția în fața atrocității este atât de mare, chiar la decenii distanță de evenimente, încât pornim mereu de la zero, de la întrebări de bază din sfera lui „Cum a fost posibil?”. Trebuie să admitem că asimilarea cunoștințelor în acest domeniu nu este ușoară, din mai multe motive. Expunerea la amănunte despre atrocități și reprezentări explicite ale suferinței este potențial traumatizantă, pentru că ne agresează sensibilitatea și pune sub presiune cadrele imaginației.
Este inconfortabilă și pentru diferite paliere ale identității de grup, contrazicând imaginea cultivată despre sine în condițiile în care educația de stat selectează, de obicei, elementele flatante și disculpante din istoria națională. Dar dincolo de toate acestea, refuzul de a cunoaște este profund problematic, mai ales când implică intelectuali, profesori, istorici chiar. Sondajele din ultimii zece ani nu înregistrează progrese semnificative ale cunoașterii pe tema Holocaustului. Există doar progrese în materie de recunoaștere. Bine, putem vorbi și despre calitatea actului de recunoaștere, de vreme ce comemorarea Holocaustului de către politicieni este marcată de rutinizare, formalism sau ceea ce profesoara de la CEU Andrea Peto numește „facadism”.
Sondajele arată toate o mare zonă obscură, de peste 50%, în care se găsesc laolaltă ignoranța și necunoașterea din cauza lipsei informațiilor sau a lipsei interesului. O parte din deficitul de cunoaștere poate fi pus pe seama crizei educației. Cu refuzul activ de a cunoaște am o problemă.
Marea reușită a negaționismului, dincolo de a transmite propria viziune asupra evenimentelor, este că a reușit să cultive o atmosferă de suspiciune extremă în legătură cu orice narațiune privind Holocaustul.
Nimic nu pare clar. Până și cunoașterea științifică pare imposibilă. Ești întrebat până la exasperare: „Deci câți au murit până la urmă?”; „Chiar așa s-au întâmplat lucrurile?”; „Și sigur evreii nu aveau nici o vină?”. Când primesc întrebări de acest fel, care ori mă trimit la ABC-ul subiectului, ori trădează suspiciune dincolo de nedumerirea rațională, întreb și eu de ce respectivul nu merge la bibliotecă să afle, de ce nu cumpără vreo carte sau, măcar, de ce nu caută pe Google. Interesul se cam termină după consumarea dialogului din cauza ideii aberante că adevărul despre Holocaust nu se află prin efort individual, ci ți se bagă în cap. Sau nu.
Care au fost premisele care au condus la apariția antisemitismului în România? Pe ce s-a fundamentat acest curent ideologic în perioada interbelică? Care sunt principalii teoreticieni din spațiul românesc ai antisemitismului?
Iarăși, încerc să evit didactica subiectului. Pot să spun doar că știm extrem de puține despre perioada interbelică, o perioadă blamată în timpul regimului comunist și mitologizată în anii ’90. Frecvența extraordinară a incidentelor antisemite, relevată de documente și cercetări care nu au fost încă asimilate de cunoașterea publică, arată că Holocaustul are o „preistorie” despre care nu am discutat destul.
Această preistorie duce până la mijlocul secolului XIX, în momentul creării statului modern român. Figura intelectuală care însoțește cea mai mare parte a acestei istorii este A.C. Cuza. Dacă ne uităm atent, așa zisa „problemă evreiască”, adică dezbaterea legată de drepturile cetățenești ale evreilor și statutul lor în societatea românească, apare în toate momentele cheie ale istoriei noastre moderne. Este consubstanțială istoriei moderne.
Statul român modern s-a profilat prin raportare la problema evreiască. Luați, spre verificare, dezbaterile parlamentare din orice an de după 1866 și veți vedea istoria uitată a acestei obsesii. Or noi astăzi studiem istoria evreilor ca o istorie separată și minoră, ca o istorie a marginalilor, ceea ce produce o distorsionare inadmisibilă a trecutului.
Documentele din arhive ne arată foarte clar că statul român a fost părtaș alături de Germania Nazistă în operațiunile de exterminare a populației de origine evreiască. Cum explicați că încă mai există în societatea românească un puternic curent al negării acestor crime?
Una este ce știu câțiva istorici, alta este ceea ce învață oamenii la școală sau văd la televizor, găsesc pe internet și aud de la apropiați. Negaționismul are și el o preistorie, care este încă mai consistentă decât perioada de asumare. Încă din secolul XIX, odată cu fiecare episod de violență antisemită, vedem construindu-se, în discursul politic sau jurnalistic, strategii de minimalizare sau distorsionare a ceea ce s-a întâmplat. Extragerea istoriei evreilor din istoria națională a fost rezultatul acelorași strategii.
După atrocitățile Holocaustului, s-au depus mai multe straturi narative peste ceea ce s-a întâmplat, vreo șase după cum au ieșit la numărătoare într-o conferință pe care am ținut-o la CEU, recent. Fiecare din aceste straturi, începând cu antisemitismul oficial din timpul lui Antonescu, care descria agresiunea împotriva evreilor ca un act de apărare, continuând cu tabu-ul ideologic din perioada Dej și neo-naționalismul perioadei Ceaușescu, și terminând cu negaționismul forjat în anii ’90, a lăsat urme în discursul de astăzi.
Perioadele de abordare deschisă, cinstită, profesionistă au fost scurte: 1944-1947 și după 2004. Deci era imposibil să se întâmple minuni. Deja, din cauza atmosferei internaționale, fereastra de oportunitate pare a se îngusta. Sună pesimist? Da, așa e!
De ce statul român post-decembrist a recunoscut ”timid” abia în 2004 Holocaustul prin adoptarea Raportului Elie Wiesel? De unde atâta ura îndreptată încă împotriva evreilor?
Am explicat, a existat o moștenire narativă a cărei inerție am simțit-o în anii ’90. Arhivele s-au deschis gradual, timid. Dosarele cele mai importante, cele conținând documentația proceselor criminalilor de război, au fost preluate de SRI de la Securitate în anii ’90. Atunci, istorici sau instituții au primit acces limitat la ele.
United States Holocaust Memorial Museum a primit copii după documente și primele cărți importante au fost scrise pe baza microfilmelor de la Washington. După 2000, a început transferul către CNSAS, dosarele devenind accesibile pentru toată lumea. Deci nu e vorba doar de ură.
Cunoașterea ia timp. Cultura secretului, cultura fricii, naționalismul, birocrația, ignoranța și-au jucat fiecare rolul.
Populismul, extremismul și ultra-naționalismul aproape că au renăscut în societatea românească grație unor politicieni inconștienți. În acest context, cum se explică profanarea cimitirului evreiesc de la Huși și lipsa de reacție a statului român?
Am fost la Huși după devastarea cimitirului și am rămas șocat de furia distructivă dezlănțuită asupra monumentelor funerare. M-a revoltat sugestia făcută de primarul localității, care a dat vina pe vânt. L-am confruntat când l-am întâlnit. Apoi m-am mirat de concluzia Poliției, care a dat vina pe niște minori.
Și n-ar fi trebuit să mă mir pentru că am publicat un text despre devastările de cimitire evreiești în anii ’70-’80, bazat pe material de arhivă, și, invariabil, minori au fost găsiți vinovați pentru distrugeri și profanări elaborate. Extremismul contemporan a învățat să disimuleze, ascunzându-și cu mare abilitate intențiile. Dacă vom căuta mărcile radicalismului așa cum erau expuse în cărțile din anii ’50-’90, nu vom depista noul extremism. Dacă îl căutăm la margine, iarăși nu-l găsim, pentru că parazitează mainstream-ul.
Conform majorității evaluărilor, România încă stă bine în context regional, dar la fel de adevărat este că învață cu rapiditate din șmecheriile altora. Un exemplu nefast, în această privință, este Ungaria lui Orban. Profesoara budapestană Andrea Peto, pe care am pomenit-o înainte, a prezentat o simptomatologie foarte interesantă a histrionismului naționalist al lui Orban, întemeietor al unui regim de tip „polipor”, care parazitează democrația și UE. Pentru a-și înșela criticii, liderul maghiar a îmbrăcat haina filosemitismului, servind agenda naționalistă printr-o serie de gesturi publice care sunt aparent în memoria victimelor Holocaustului.
Astfel, în ultimii ani a fost declanșată o potemkiniadă a comemorărilor și ceremoniilor, a căror frecvență, stridență și găunoșenie ajung să enerveze, provocând reacții contrare smereniei și respectului pentru victime. Au fost ridicate muzee, memoriale și statui dedicate memoriei celui de-al doilea război mondial, care transmit insidios mesaje contrare celor clamate, în favoarea nostalgicilor extremismului. Vina pentru toate atrocitățile este aruncată asupra Germaniei naziste, iar națiunea maghiară este victimizată. Memoria evreilor este deiudaizată și secularizată. Dublul discurs și formalismul sunt la mare trecere.
Sfera publică a fost invadată de intervenții ale unor falși specialiști și ale unor false organizații evreiești reprezentative. Memoria Holocaustului a fost deprofesionalizată și dezintelectualizată. Și așa mai departe.
La 30 de ani de la revoluția română din decembrie 1989, societatea românească a învățat esența lecției Holocaustului sau încă preferă să adopte teoria negaționismului?
Istoria se repetă, dar nu se repetă niciodată la fel. Să nu ne facem iluzii că lumea învață prea multe din nenorociri. Iar ce învață nu este întotdeauna folositor. E la fel ca în lumea militară. Când este inventat un radar performant sunt puse imediat la punct tehnici de a-l evita. Sau ca în biologie. Micro-organismele suferă mutații pentru a supraviețui tratamentelor tot mai performante.
Extremismul are o mare capacitate de adaptare și de hibridare. Se transformă în dictatură simulând democrația, folosindu-se de democrație. Încă suntem într-o perioadă în care anticorpii democratici funcționează, cu forțe interne și sprijin occidental.
Dar trebuie să fim atenți. Se întâmplă des ca decesul să intervină nu pentru că afecțiunea a fost provocată de factori intratabili, ci pentru că agresiunea asupra corpului sănătos a venit din prea multe direcții deodată.
Pe fondul distrugerii a 73 de morminte din cimitirul evreiesc din Huși, la mijlocul lunii martie, și a declarațiilor antisemite ale viceprimarului Capitalei, scoatem la lumină o istorie mai puțin cunoscută despre memorie și oameni.
Undeva, în zona Pieței Victoriei din București, se afla în timpul celui de-al doilea război mondial cel mai vechi cimitir evreiesc din Capitală. A fost distrus din ordinul lui Ion Antonescu. Astăzi, doar numele unei străzi, strada Sevastopol, amintește de acest loc al memoriei evreiești.
Holocaustul nu a fost doar o agresiune asupra evreilor ca ființe, ci și asupra memoriei, a patrimoniului și a morților lor. Regimul Antonescu, pe lângă faptul că a declanșat prigoana împotriva evreilor, alăturându-se genocidului nazist, a întreprins numeroase acțiuni pentru ca urmele existenței evreilor pe teritoriul României să fie șterse. Evreilor le-au fost furate averile, casele, bunurile, actele de identitate și proprietate, Comunităților le-au fost distruse arhivele, simbolurile le-au fost batjocorite, la fel ca și locurile de veci.
Ideea distrugerii cimitirelor evreiești a apărut în perioada guvernării lui Antonescu împreună cu legionarii și a fost pusă în aplicare de Antonescu, după ce a rămas singur la putere.
Înainte ca guvernul să decidă desființarea unor cimitire evreiești, au apărut inițiative „de jos” ale autorităților locale legionare. La Buzău, din inițiativa unui preot și din ordinul ajutorului de primar, a fost expropriat și distrus cimitirul evreiesc din localitate, vechi din 1834. La Ploiești, Primăria a somat Comunitatea Evreiască să desființeze partea nouă a cimitirului, aflată pe un teren care fusese vândut chiar de Primărie în acest scop. La Bacău, un funcționar din Primărie a dispus ca locul destinat înhumărilor din cimitirul evreiesc să fie arat și însămânțat. La Piatra Neamț, autoritățile legionare nu permiteau nici o înhumare în cimitirul evreiesc până la plata unei sume către „Ajutorul Legionar”.
În Consiliul de Cabinet din 8 octombrie 1940, la care erau prezenți șeful guvernului, Ion Antonescu, și miniștri legionari, generalul Antonescu a prezentat dispariția cimitirelor ca o formă de „progres”. „În primul rând, trebuie să scoatem cimitirele din centrele orașelor. Avem, în plin centru al Capitalei, cimitirul «Filantropia» și (cimitirul) din str. Sevastopol”, spunea Antonescu. Când Horia Sima a făcut observația că nu trebuie să fie lăsată impresia că măsura ar fi îndreptată „împotriva religiei lor”, Antonescu s-a repliat pe o poziție igienistă: „Trebuie să-i pregătim pe o chestiune de igienă” sau „Trebuie discutată chestiunea cu Comunitatea Evreilor, punându-le în vedere că este o chestiune de salubritate”. Șeful guvernului a propus o perioadă în care evreii să fie pregătiți pentru această schimbare, urmând ca viitorul cimitir să fie plasat la 100 km de București.
În discursul lui Antonescu, idei legate de modernizare, igienism, urbanism și inginerie socială sunt hibridate în discursul naționalist. Așa cum se vede din stenogramele Consiliului de Miniștri, generalul avea idei rudimentare despre guvernare. Autoritar prin excelență, la origine cu viziuni conservatoare (în care religia, familia, educația, morala, disciplina constituiau fundamentul vieții sociale), apoi mergând decis spre fascism, expunea un transformism statist și radical, care preconiza, din motive tactice, o abordare graduală, dar vagă procedural (numea acțiunea sa „reformă revoluționară”, opusă „revoluției de stradă” a legionarilor), și, înainte de orice, subordona toate actele guvernării proiectului naționalist. Proiectul de reorganizare națională pe care îl prefigura însemna purificare etnică sub toate aspectele. Minoritatea evreiască trebuia îndepărtată nu doar ca prezență fizică, ci și ca urmă materială. Arhivele și vestigiile evreiești, cele care arătau o prezență consistentă evreiască pe teritoriul României încă din perioada medievală – în contrast cu discursul naționalist care îi descria pe evrei ca „străini”, „invadatori”, „oaspeți nepoftiți”, „recent veniți” etc. – au fost o țintă predilectă a regimului Antonescu.
Doar cimitirele evreiești din centrul orașelor erau văzute de Antonescu ca o problemă de „igienă” și „salubritate” care necesitau măsuri radicale, nu și cele creștine. Într-o altă discuție dine guvern, din 1 aprilie 1941, așadar după îndepărtarea legionarilor de la putere, Antonescu îi dădea dreptate generalului Radu Rosetti, ministrul Instrucțiunii, Educației, Cultelor și Artelor, care observa că cimitirele creștine din țară sunt ținute într-o stare de „o barbarie de nedescris”.
Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
Cimitirul Sevastopol
Ceea ce era valabil pentru cimitirele creștine nu era aplicabil și celor evreiești. Locurile de veci părăsite și neîngrijite erau văzute ca semn al lipsei de respect și preocupare pentru trecut, în cazul cimitirelor creștine, iar, când venea vorba de cele evreiești, acestea erau prezentate ca o amenințare la adresa igienei publice și a modernizării urbanistice.
În vara anului 1942, în București, a început dezafectarea cu forța a cimitirului din strada Sevastopol, cel mai vechi loc de înhumare a evreilor din capitală și unul din puținele locuri unde evreii sefarzi și cei așkenazi erau în înmormântați împreună. Înființat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cimitirul era închis încă din 1864, iar în 1913 municipalitatea bucureșteană a solicitat prima dată desființarea acestuia. Măsura avea să fie pusă în aplicare abia de regimul Ion Antonescu.
Prima inițiativă a Primăriei Capitalei de expropriere a unor cimitire evreiești din București a avut loc după ședința de guvern din 8 octombrie 1940 pomenită mai sus. Ca urmare, primarul G.I. Vântu i-a convocat pe liderii Comunității și le-a comunicat verbal ordinul de evacuare a trei cimitire evreiești: Sevastopol, Filantropia și Bellu. Pe 17 octombrie 1940, președintele Federației Uniunilor de Comunități Evreiești, Wilhelm Filderman, a trimis prompt un memoriu lui Antonescu. „Religia noastră ne interzice a deshuma morții”, scria Filderman. Apoi observa pe bună dreptate: „Sunt în oraș cimitire ale tuturor cultelor, așa că nu înțelegem pe temeiul cărei legi ni se cere să închidem cimitirele noastre, atunci când cele de alături sau din față continuă să funcționeze...”. „Morții au tot atâta drept la respect cât și cei vii”, mai scria Filderman, încheind prin a aprecia că „nu poate fi mai crudă suferință decât inegalitatea între morți, suprimarea cultului morților, degradarea religiei noastre și a noastră ca oameni și credincioși, decât a ne vedea împiedicați să ne îngropăm morții potrivit poruncilor Bibliei noastre, atunci când cimitirele tuturor cultelor sunt lăsate să funcționeze atât în centrul orașului, cât și în afară din oraș”.
05. Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
Monumentul dr. Iuliu Baras in cimitirul Sevastopol Filantropia din Bucuresti
Ideea desființării cimitirului din str. Sevastopol, nr. 13-15-17 a fost reluată în 1942 și, de data aceasta, pusă în practică. Primăria Capitalei, condusă de generalul Constantin Florescu, i-a înștiințat, în ziua de 12 martie 1942, pe președintele Centralei Evreilor din România, Henry Ștefan Streitman, și pe Jacques L. Goldștein, șeful Secției Cultului, că terenul cimitirului va fi expropriat și că mormintele trebuie mutate. Generalul Florescu a subliniat că mareșalul Antonescu se ocupa personal de această chestiune. Conform celor relatate de Streitman, „Dl. Primar mi-a arătat că nu este posibilă nicio amânare, hotărârea fiind luată chiar de Conducătorul Statului”. Pretextul invocat era un fantomatic plan urbanistic de extindere a Pieței Victoriei peste terenul cimitirului (Planul de sistematizare decretat cu nr. 3458 din 24 decembrie 1941). Aflată sub presiune, Centrala Evreilor s-a conformat „interesului superior, cu tot impedimentul religios, relativ la operațiunea care duce la deshumarea osemintelor, cedând gratuit terenul”.
Consiliul de Reprezentanți și Sfatul Rabinic s-au întrunit deîndată, propunându-și să reziste pe baza argumentației religioase față de tentativa de distrugere a cimitirului în care era înmormântat savantul Iuliu Barasch, alături de rabini iluștri, alte personalități ale lumii evreiești și mii de evrei așkenazi și sefarzi încă din secolul XVII. Au avut loc mai multe discuții cu reprezentanții municipalității, dar fără rezultat. Din tonul liderilor evrei se simte deznădejdea, rămânând puține de făcut împotriva hotărârii samavolnice a regimului Antonescu. Centrala Evreilor, instituția creată chiar de regim pentru a ajuta la punerea în aplicare a măsurilor dictate împotriva evreilor, a fost prima care a cedat, exercitând mai departe presiuni asupra liderilor religioși și ai celor din instituțiile comunitare. S-a făcut simțită și fragmentarea instituțională din lumea evreiască, produsă după desființarea Federației Uniunilor de Comunități Evreiești în decembrie 1941. Acceptându-se gradual ideea că mutarea cimitirului devenea inevitabilă, au fost organizate mai multe comisii pentru a se asigura serviciul religios cuvenit la exhumare și reînhumare, pentru organizarea transportului osemintelor și fotografierea și descifrarea inscripțiilor de pe morminte.
07.Monumente funerare din Cimitirul Sevastopol mutate în Cimitirul Evreiesc din strada Giurgiului. Foto Adrian Cioflâncă
Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
La Notariatul Tribunalului Ilfov a fost încheiat, pe 11 mai 1942, un act de cedare gratuită, între Centrala Evreilor din România (reprezentată de președintele H. Șt. Streitman), Societatea Sacra de Înmormântare și Binefacere a Evreilor din București (reprezentată de președintele Adolf Kästenbaum), Comunitatea Evreilor din București (reprezentată de președintele Lazăr Halberthal), Comunitatea Israeliților de Rit Spaniol (reprezentată de vicepreședintele Marco Presente și secretarul general Iacob Campus), pe de o parte, și Primăria Municipiului București, pe de alta. Erau acordate patru luni pentru dezhumare totală, societățile evreiești obligându-se să cedeze terenul „liber de orice oseminte, morminte, cavouri și pietre funerare”. În act scrie că Primăria a plătit cinci milioane de lei la semnare și că urma să mai plătească un milion la terminarea lucrărilor.
Între cei care s-au preocupat de operațiunile de la cimitirul Sevastopol îi amintim pe: șef-rabinul Alexandru Șafran și șef-rabinul de rit spaniol Sabetay Djaen, Lazăr Haberthal, membri ai Sfatului Rabinic, între care M. Halevy, B. Reicher, H. Guttman, președintele Comunității Evreilor din București, L. Halberthal, alți lideri ai Comunităților așkenaze și sefarde.
Lucrările de dezafectare a cimitirului au început în iunie 1942, fiind realizate de un detașament de muncă de evrei organizat de Secția reeducării profesionale din Centrala Evreilor și aflat sub comandă militară. Centrala a alocat și peste un milion de lei operațiunilor de mutare. S-au luat măsuri pentru protejarea mormintelor personalităților și pentru organizarea unor ceremonialuri religioase săptămânale. Osemintele au fost reînhumate în morminte individuale sau gropi comune, în cimitirele din Șoseaua Giurgiului și Bellu Spaniol. Rămășițele filologului Iuliu Barasch, lider al lumii evreiești, au fost înhumate la cimitirul Filantropia, într-o ceremonie specială, pe 1 iulie 1943. Numeroase monumente de marmură sau piatră au fost jefuite de localnici sau distruse. S-au adăugat neglijențele echipei de muncitori, care lucrau în condiții foarte grele, fiind demotivați, dezorganizați și, mulți dintre ei, bolnavi. Mihai Antonescu, într-o discuție privind ineficiența detașamentelor de muncă evreiești, dădea exemplul echipelor de la cimitirul Sevastopol, care lucrau „fără rezultat vizibil”.
Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
Lucrările de dezafectare au fost întrerupte de mai multe ori și reduse ca intensitate, astfel că au continuat până în septembrie 1943 și, la o scară mai mică, până în 1944. În rapoarte care acoperă perioada iunie 1942 - mai 1943, se menționează că echipa, care la început avea până în cinci sute de persoane, dar după câteva luni a scăzut sub o sută, a defrișat o suprafață de 13.000 m2, a dezgropat, ridicat și transportat 533 de pietre funerare, dintre care 32 la cimitirul spaniol (Bellu), și au fost deshumate 1.058 morminte, dintre care 299 identificate. La evaluarea inițială, în cimitir s-ar fi aflat 4.000 de morminte, dintre care 2.000-2.500 s-ar fi găsit în gropi comune (cu morți ai unor epidemii de ciumă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea). Comisia istorică condusă de Ion Grubea, aflată alături de muncitori, a descifrat 620 de pietre funerare, a transcris în registre și a întocmit fișe pentru 80 de pietre mai importante.
Graficianul Lazăr Zin, care a făcut parte din detașamentul de muncă alocat relocării cimitirului, a realizat 53 de desene cu aspecte din cimitirul distrus și cu ornamente funerare. Lazăr Zin a ținut și notițe în timpul lucrărilor, care au rămas în manuscris în arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. Iată ce scria în data de 25 iunie 1942:
„Zilele acestea a început desființarea vechiului cimitir din str. Sevastopol. Ordinul trebuie îndeplinit. Zeci de evrei ce prestează munca obligatorie au transformat cimitirul într-un așa-zis «șantier». S-a pornit cu lovituri sacadate și securi la rădăcina maiestoșilor arbori seculari. Trunchiul lor masiv și ramurile lor bogate, când se prăbușesc și se frâng, produc un gemet ce-ți face impresia unui vaiet omenesc. Echipe de tineri cu inimile îndurerate dau lovituri de târnăcop, dislocând pietrele funerare cu frumoase litere ebraice arhaice și minunate basoreliefuri cu ornamente și înflorituri. Câte generații de pietrari evrei anonimi, cântați de un Wolf Zbarger, le-au cioplit cu atâta măiestrie, de-a lungul celor trei sute de ani! Acum, inevitabil, multe se vor deteriora sau se vor distruge apoi în timpul transportului lor în alt cimitir”.
Sau pe 20 iunie 1942:
„Privesc la deshumarea osemintelor. Bătrâni evlavioși scormonesc cu linguri ruginite în pământul cleios și galben. Descoperă și adună cu greutate mult putrezitele oase ale sbuciumaților noștri strămoși ce nici în odihna de veci nu sunt lăsați în pace... Mădularele lor sunt puse în saci de hârtie, cu murmuri de rugăciuni oftate. Întâmplător, astăzi mi-am aruncat o privire asupra unui asemenea sac și-am văzut cu uimire și silă că purta marca «Made in Germany 1941»”.
Fotografie din timpul dezafectării cimitirului evreiesc din strada Sevastopol. Foto CSIER
Distrugerea cimitirului Sevastopol din București. Foto CSIER
S-au păstrat și fotografii dramatice, până acum inedite, ale acestei operațiuni de martelare a memoriei. Nu este clar însă dacă a avut loc fotografierea sistematică a pietrelor de mormânt în vederea cercetării. Pesemne, nu a fost posibil.
În 1943, după modelul de la București, a fost distrus cimitirul evreiesc din Ciurchi (astăzi în cartierul Tătărași), din orașul Iași.
Deciziile de desființare a unor cimitire evreiești au fost puse în aplicare începând cu vara anului 1942, după ce asaltul asupra populației evreiești din România și teritoriile luate în posesie de trupele române și germane după 22 iunie 1941 își consumase forța primelor valuri. Anul 1941 a fost dominat de violențe fizice, mergând până la pogromuri și masacre de mare amploare precum cele de la Iași, Odessa și din alte localități din Bucovina, Basarabia și Transnistria.
În vara anului 1942, atunci când a început distrugerea cimitirului Sevastopol, regimul Antonescu s-a înțeles cu Germania hitleristă pentru a începe deportarea evreilor din România în zona Lublin, unde se aflau mai multe lagăre de exterminare. Deportarea a fost stopată în octombrie 1942, dar nu a dispărut ca intenție, măcar difuză, de pe agenda regimului Antonescu până la prăbușirea din 1944. Din toamna anului 1942, situația de pe front s-a înrăutățit iremediabil pentru Germania și aliații săi, iar România – aflată sub o presiune internațională crescândă, care punea și problema abuzurilor împotriva evreilor – a conștientizat că se află într-un context geopolitic diferit. S-au înmulțit și vocile din interior împotriva deportărilor. Nici măcar deportările în Transnistria, care au continuat o vreme, nu se mai bucurau de același sprijin ca în 1941 în rândul decidenților din structurile antonesciene, pentru că provocau haos economic, probleme logistice nesfârșite, corupție, dezordine, epidemii și multă suferință, deschizând calea atrocităților.
Deși structural antisemit, regimul Antonescu a avut politici sensibil diferite în cazul evreilor din fostul Regat și al celor găsiți, după iunie 1941, în teritoriile aflate sub control sovietic. Nu putea utiliza pe teritoriul României aceeași violență dezlănțuită ca pe teritoriul ex-sovietic. Soluții radicale au fost căutate până la căderea regimului. Stenogramele Consiliului de Miniștri trădează, pe toată durata guvernării Antonescu, același ton aspru, denigrator, intransigent față de evrei. Iar rapoartele de stare de spirit întocmite de serviciile secrete, armată, poliție și jandarmerie înregistrează și o importantă presiune venită de jos pentru tranșarea problemei evreiești.
În acest context complicat, distrugerea cimitirelor evreiești trebuie să fi fost gândită ca o măsură compensatorie, de mare vizibilitate, în condițiile în care regimul Antonescu a dorit să arate propriilor fideli, Germaniei și publicului antisemit că menține o abordare dură în „problema evreiască”. Autoritățile au încercat să păstreze cât de cât aparența de legalitate a măsurilor abuzive, utilizând prevederi legale și acte administrative ale autorităților locale, forțând instituții evreiești să se arate formal de acord cu desființarea cimitirelor și lăsând un oarecare spațiu de autonomie Comunităților Evreiești pentru organizarea muncii și respectarea, măcar parțială, a ceremoniilor religioase.
Dar dincolo de jocul aparențelor, desființarea vechilor cimitire evreiești din București și Iași a fost o măsură brutală, profanatorie, fără o justificare reală, care a produs un rău iremediabil memoriei Comunității Evreiești și memoriei istorice a României.
Grafica Lazăr Zin - Santul ciumatilor Domnia lui Caragea 1812 si alte epidemii (ciuma din 1700)
Grafica Lazăr Zin - Primul copac doborat, 1942
