Ştefan Cazimir (10 noiembrie 1932, Iaşi) a fost unul dintre cei mai importanți filologi români contemporani. A fost un om al catedrei și om al scrisului, ca istoric literar și eseist.
Fiul Feigăi (născută Blumenfeld), profesoară, şi al lui Ştrul Cazimir, Ștefan Cazimir (al cărui prenume la naştere era Ştrul) a urmat şcoala primară la Iaşi şi liceul la Piatra Neamţ, unde a trecut bacalaureatul în 1951. Student la Facultatea de Filologie, Secţia Limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1951-1955), a devenit aici cadru didactic, parcurgând toate gradele până la acela de profesor. Şi-a luat doctoratul în filologie cu teza Aspecte ale comicului la Caragiale (1967).
Era pasionat de epigrame și a devenit vicepreşedinte al Asociaţiei Umoriştilor Români. Din 1990, a fost deputat în Parlamentul României, iniţial ca reprezentant al Partidului Liber-Schimbist, al cărui fondator a fost.
A semnat numeroase lucrări valoroase. Debutează în presa literară cu articolul Despre arta parodiei în literatura română („Steaua”, 1957). Colaborează la „Viaţa românească”, „Steaua”, „România literară”, „Luceafărul”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Adevărul”, „Cronica politică”, „Parlamentul”, „Adevărul literar şi artistic” etc. Debutul său ca editor l-a reprezentat antologia comentată Pionierii romanului românesc (1962).
Preocupat constant de opera lui I.L. Caragiale şi remarcându-se ca un bun specialist în materie, i-a consacrat mai multe lucrări: Caragiale. Universul comic (1967), Nu numai Caragiale(1984; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi I.L. Caragiale faţă cu kitschul(1988) etc. Prima lucrare, pornind de la teza de doctorat, este o monografie a comicului caragialean, studiu sistematic propunându-şi să-l fixeze mai precis pe scriitor în marea tradiţie comediografică şi să-i definească „orizontul tipologic” şi „mijloacele”, apartenenţa stilistică. După un examen minuţios al „filiaţiilor” şi al „influenţelor”, cercetătorul argumentează o dată mai mult originalitatea marelui dramaturg român.
Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără cartea Alfabetul de tranziție, publicată pentru prima oară în 1986. Profesorul Cazimir spunea despre această carte: „Voiam o carte care să umple, provizoriu, un gol al istoriei românești, și anume perioada 1821-1860. O perioadă foarte largă (cam cât perioada comunistă), aflată sub semnul schimbării. Alfabetul de tranzițieîși fixează atenția asupra perioadei 1830-1860, când țărileromâne părăsesc modelul oriental în favoarea celui occidental, iar amploarea fără precedent a schimbărilor cuprinde toate sferele vieții sociale. Titlul cărții nu acoperă strict decât una din secțiunile ei, altminteri justificându-se doar în sens figurat.”
Ca tipologie, Alfabetul de tranziţie (1986) este o carte înrudită cu I.L. Caragiale faţă cu kitschul, îl arată pe Cazimir în cea mai autentică ipostază a lui, şi anume în cea de eseist, care foloseşte din plin cunoştinţele istoricului literar, adăugând altele, mereu bogate şi noi, precum cele de istoria mentalităţilor, de sociologia modei, critica receptării etc., toate lăsându-se comunicate o dată mai mult într-un stil doar aparent didactic, percutant şi delectabil.
Cazimir abordează dintr-un unghi inedit vechea teză a „formelor fără fond”, ajungând la altă concluzie decât cea junimistă. Referindu-se la epoca de tranziţie 1830-1860, el observă că „dorul imitaţiei” nu se află neapărat în relaţii de excludere cu „duhul naţional”. Eseistul convoacă şi aici toate artele spre a demonstra că schimbările se produc în lanţ, de la modă, la mobilier şi la stilul de viaţă, şi că ele sunt variabile, după sex, vârstă, condiţie socială, grad de cultură. În spirit polemic, el afirmă rolul creator al „formelor”, care au atras fondul și l-au generat.
Înmormântarea profesorului Ștefan Cazimir va avea loc la Cimitirul Evreiesc din Șoseaua Giurgiului nr. 162 din București, vineri, 6 august 2021, la ora 13:30.